Rupturile din Biserica creştină (conferinţă)

La invitaţia Institutului Cultural Român, în data de 14 martie, în Sala Senatului a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, a conferinţiat teologul, bizantinologul şi jurnalistul Michel Kubler, tema abordată a fost: „Rupturile din biserica creştină din sec. V, XI, XVI”.
După prezentările de rigoare, d-ul Michel Kubler a purces la abordarea temei, chiar de la începuturile creştinismului, făcînd referire la cămaşa lui Hristos, care nu a fost împărţită între ostaşii ce l-au răstignit, ci pentru ea s-au tras sorţi (Ioan 19:23-24) – această cămaşă conform Sfintei Tradiţii simbolizează Biserica lui Hristos care nu se va dezbina, şi va fi după cum ulterior s-a mărturisit şi în Crez: „...UNA sfîntă, sobornicească şi apostolească...”. Însă această unitate a Bisericii a cunoscut din punct de vedere al organizării sale dezbinări, căci Hristos nu a fondat Organizaţia de biserică, ci Biserica „pe care porţile iadului nu o vor birui” – căci cîte dezbinări nu ar exista – unitatea dintre ele se face prin mărturisirea aceluiaşi Dumnezeu – Iisus Hristos, în acest sens putem afirma că există o singură Biserică întru Iisus Hristos.
La începutul prezentării, au fost enunţate cauzele generale care au dus la dezbinări, cauzele de ordin spiritual au fost:
• diferenţele liturgice
• slujbele pentru răposaţi
• venerarea icoanelor
• păcătoşenia/divinizarea omului
De ordin teologice:
• fiinţa lui Hristos
• purcederea Duhului Sfînt (filioque)
• primatul papal
• concepţiile privitoare la rolul şi natura Bisericii
• concepţiile privind mîntuirea
De ordin cultural:
• diferenţele de limbaj (greşeli/diferenţe de traducere a termenilor teologici)
• diferenţele de interpretare a istoriei
De ordin social-politic:
• dominaţia teritorială
• colonizarea
• concurenţa comercială
Prima ruptură în sînul bisericii s-a produs în sec.V după sinodul de la Calcedon, unde s-a discutat asupra firilor lui Hristos, astfel bisericile depărtate de discuţiile teologice, s-au rupt de la „Una” biserică, formînd grupul numit al ortodocşilor orientali, din rîndul acestora fac parte: armenii, aserienii-calcedonieni, copţii Egipteni şi sirienii.
A doua ruptură s-a produs în 1054, între ceea ce avea de atunci încoace să se numească Biserica Ortodoxă (Orientul, unde se folosea limba greacă) şi Biserica Romano-Catolică (Occidentul, unde era în uz limba latină). Între aceste două „biserici” se duc discuţii la nivel ecumenic, însă cu mare greu mai ales după încercările de unire de la Ferarra-Florenţa, în urma cărora a rezultat o altă dezbinare şi formarea unei noi organizaţii eclesiastice – Biserica Greco-Catolică, care utilizează ritul ortodox, fiind în ascultarea Papei de la Roma. Acesată ruptură sigur că nu s-a realizat peste noapte, dar a culminat cu anul 1054, cînd delegaţii ambelelor „biserici” s-au excomunicat unele pe altele. Un alt factor interesant menţionat de conferenţiar a fost, faptul că din anul 1009 nu se mai pomeneşte papa Romei la liturghia din Constantinopol.
Iar cea de-a treia ruptură din secolul al XVI s-a produs între ceea ce deacum încolo avea să poarte denumirea de Biserica Romano-Catolică şi Biserica Protestantă, dar această dezbinare din lipsa de timp a fost prezentată superfecial în cadrul discursului d-lui Michel Kubler.
Perspectiva interesantă în această conferinţă a fost dată de modul în care ortodocşii se prezintă ca fiind tulpina creştinismului, sau alte desene în care se prezintă biserica catolică ca fiind tulpina creştinismului primar, iar altele mai recent cu bisericile protestante...
În concluzie la această conferinţă, aş reveni la cuvintele lui Pilat către Hristos: „Ce este adevărul?” şi la un răspuns a lui Hristos, ce-i drept în alt context: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa...”; deci pe de o parte Hristos este ceea ce ne uneşte, şi în acelaşi timp ne şi dezbină...