Tarife noi, condiţii vechi…

De la 1 octombrie a.c., tarifele la călătoriile în transportul public în raza municipiului Chişinău vor fi majorate. Astfel, biletul de călătorie cu troleibuzul va costa 2 lei, iar cu autobuzul – 3 lei. O decizie în acest sens a fost aprobată de către Consiliul municipal Chişinău la 15 septembrie 2009, notează sitiul primăriei.

Această majorare a stîrnit nemulţumiri în societate, dar consider că este necesară o astfel de majorare, dar şi mai necesară este o bună gestionare a banilor la Regia Transport Electric, nemulţumirea oamenilor este înţeleasă căci de criză au de suferit nu doar întreprinderile ci şi oamenii simpli, un lucru mă bucură căci din cîte am înţeles pensionarii deasemenea vor plăti pentru transport şi poate atunci nu vor mai călători cu rost şi fără prin transportul public. Plus la toate această decizie este necesară de ceva timp dar a tot fost amînată din cauza perioadei electorale căci perioada aceasta de început de an şcolar dă ceva bătăi de cap părinţilor, iar acesată decizie era bine de adoptat la începutul verii... dehhh... jocuri electorale. Şi tot aşa încet, încet spre durerea mea exprimată în titlu, tarife noi la călătoriile în troleu iar condiţii sovietice pentru călătorii, sunt sigur că din ziua de 1 octombrie nu mă mai urc în troleurile sovietice, vechi de 20 de ani, aştept ca banii din această majorare a tarifului să fie direcţionaţi spre înnoirea parcului urban de troleibuze pentru ca călătorii să aibă condiţii umane pentru a călători, nu vorbesc de condiţii europene că pînă la acestea mai este mult...

Monumentul lui Vieru

 

 Gr.Vieru lacrima românilor din Basarabia după mai mult de jumate de an de la moarte nu este scris în eternitatea Chişinaului, pe cît de mult se vorbea despre denumirea unei străzi în cinstea marelui poet, despre un monument pe aleea clasicilor, despre înveşnicirea numelui acestui EROU al neamului, păcat că vorbele sunt aruncate în van... 

Ne plîngem că suntem săraci, că nu avem bani, că avem criză politică, ştim doar să ne plîngem de milă, nu avem acea putere a cuvîntului pe care a avut-o nenea Grig. Îmi plînge sufletul că refacem monumentele ocupanţilor, păstrăm în inima ţarii monumente ruşinoase, căci cum poţi să te simţi stăpîn la tine acasă cînd pe străzile capitalei sunt înălţate monumente "eliberatorilor" ruşi, de cine ne-au eliberat nu se ştie... cert este faptul că noi în loc să înlocuim aceste monumente

De ce să nu-mi iubesc ţara?

Navigînd prin blogosferă am dat de un concurs, lansat de Paul Sava, condiţiile căruia le găsiţi aici. Cu toate că una din condiţii stipulează că blogul participant trebuie să aiba mai mult de 2 luni, risc şi eu să mă implic, nu neapărat ca participant, dar oricum accept provocarea. Întrebarea lansată de Paul Sava: De ce îmi iubesc ţara? Are o mulţime de răspunsuri, pe care le poate da orice elev sau copil... pentru că

aici îmi am rădăcinile, aici sunt buneii, părinţii, surorile, fraţii într-un cuvînt familia. Un alt răspuns primit volens-nolens de la un elev de clasele primare ar fi: Pentru că aici îmi sunt prietenii, iar unde poate fi mai bine? Cu prietenii sau în singurătate?  Ori oare nu acolo unde ne este bine este patria noastră? 

După cum spune  un dicton latin: "Ibi bene, ubi patria. Ubi bene, ibi patria." (Unde-i bine, acolo-i patria. Unde-i patria, acolo-i bine.) 

Deci patria se asociază la fiecare cu lucruri şi amintiri plăcute, în imagini patria tot timpul se prezintă prin pesaje de natură rupte din rai...  Patria este locul care nu are hotare şi în acelaşi timp după cum spunea un scriitor,  patria e atît de mică că poate fi luată cu noi în buzunar, este locul care ne dă posibilităţi de afirmare, ne dă speranţa de a trăi. Patria nu ne dă nimic în schimbul dragostei noastre, atunci de ce o iubim? 

De ce avem nevoie de o Patrie?

Patria e limbă, istorie şi neam, este locul numit de Cel de Sus pentru a ne naşte, deci este o poruncă divină să-ţi iubeşti  patria,

Lacrimile deşertului

Cum a ajuns la Marakesh, misionarul s-a hotărît să se plimbe în fiecare dimineaţă prin deşertul de la marginea oraşului. La prima plimbare, a observat un om întins în nisip, cu mîna mîngîind pămîntul şi cu urechea lipită de el. “E un nebun”, îşi spuse. Dar scena se repetă în fiecare zi şi, după o lună, intrigat de acea purtare ciudată, hotărî să se adreseze străinului. Cu mare greutate - pentru că încă nu vorbea fluent araba - îngenunche lîngă el şi-l întrebă:

- Ce faci dumneata aici?
- Îi ţin de urît deşertului, şi-l consolez pentru singurătatea şi lacrimile lui.
- Nu ştiam că deşertul poate plînge.
- Ba plînge în fiecare zi, fiindcă visează să devină util omului şi să se transforme într-o grădină imensă în care să se poată cultiva flori, cereale şi să pască oi.
- Ei bine, atunci spune-i deşertului că îşi îndeplineşte bine misiunea, spuse misionarul. De fiecare dată cînd mă plimb pe aici, înţeleg adevărata dimensiune a fiinţei omeneşti, fiindcă spaţiul lui deschis mă lasă să văd cît de mici sîntem în faţa lui Dumnezeu.
Cînd îi privesc nisipurile, îmi închipui milioanele de oameni din lume, care au fost creaţi la fel, deşi nu totdeauna lumea este dreaptă cu toţi. Munţii lui mă ajută să meditez. Cînd văd soarele cum apare la orizontul lui, sufletul mi se umple de bucurie şi mă simt mai aproape de Creator. Misionarul îl părăsi pe acel om şi se întoarse la treburile lui. Dar a doua zi, surpriză, îl găsi în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie.