[singlepic id=125 w=220 h=140 float=left] Stau uneori şi mă gîndesc... oare la cîtă orbire sufletească trebuie să ajungi ca fiind oprit din slujirea de preot să-ţi schimbi mitropolia sau chiar ţara şi mitropolia pentru a fi hirotonit din nou... sau şi mai şi... să-ţi înfiinţezi propria mitropolie, să te auto-hirotoneşti în episcop, cîtă frică de Dumnezeu au oare aceşti oameni? Au oare scopul lor este mîntuirea oamenilor sau propria avuţie? Se spune să nu judecăm clerul, dar oare se mai poate de tăcut, oare nu tăcînd ne facem părtaşi la nelegiurea lor... sigur că un creştin ortodox trebuie să se vadă pe sine cel mai păcătos şi să nu judece aproapele, să ierte pentru ca să fie iertat, dar oare nu tot în ortodoxie există şi termenul de anatemizare, de excomunicare... e o infamie să taci atunci cînd biserica îţi este batjocorită de cei care ar trebui să pună umărul la prosperarea ei. Ierarhia de azi se apropie cu paşi grăbiţi de saducheii de pe vremea Mîntuitorului... actuale devin azi sentinţele: „Vai vouă...” Doamne iartă-ne... că suntem pierduţi. Atunci cînd un sectant îţi replică că uite preoţii voştri... taci şi rămîi umilit, nu mai ai răspuns, oare cînd se va înţelege că nu ne jucăm de-a preoţia, oare cînd se vor lua măsuri aspre la nivel înalt să nu rămînem în starea de decadenţă în care ne aflăm. Ori ierarhii timpurilor trecute duceau o evidenţă strictă a moralităţii şi vieţii clerului subordonat, ori acestor ierarhi multe li se vor ierta dar nu li se va ierta hirotoniile făcute fără cercetare şi simionia (obţinerea hirotoniei în urma mituirii), ori luxul i-a orbit... pe timpuri ierarhii mergeau printre oamenii simpli azi merg printre elite, pe timpuri mergeau pe jos azi în maşini luxoase... şi de-ar fi doar una... nu spun că ar trebui să rămînem la sapa de lemn dar „Toate îmi sunt îngăduite dar nu toate-mi sunt de folos” spune Apostolul. Poate că ca creştin nu ar trebui să scriu aceste lucruri dar tăcerea e o trădare, ori laşii nu pot fi sfinţi! Orice popor îşi merită conducerea... cred că după starea noastră spirituală ne merităm şi ierarhia, vina e totuşi în noi că nu avem educaţi de mici viitorii preoţi, sau poate-i avem dar conjunctura financiară nu le permite să ajungă acolo unde cu adevărat le este locul multor bravi absolvenţi ai teologiei, pe cînd alţii... E durerea mea, a noastră, a întregului popor – e drama noastră – e timplu sfîrşitului ar spune bătrînii, e timpul să ne deşteptăm să ne rugăm şi să muncim pentru a schimba lucrurile... „ Îndrăzniţi Eu am biruit lumea! ”Şi ca răspuns la aceste frămîntări ale mele, care sunt frămîntările multor dintre creştinii mai mult sau mai puţin duşi la biserică, vine un părinte din România care ne răspunde cu o întrebare „Cîţi copii ai dat bisericii?” adică cîţi copii i-am educat pentru a fi viitori preoţi şi apoi ne plîngem de realitatea eclesială... adevărat.
P.S. (Comentariul pozei) Hristos nu a avut nevoie de pază, de ce să se teamă un umil slujitor al lui Dumnezeu? Creştinii de demult mergeau conştienţi la moartea pentru Hristos... azi, vorbim de toleranţă şi diplomaţie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu