„Pe vremea apostolilor, casele erau biserici; acum biserica a ajuns casă; pe atunci nimic lumesc nu se grăia în casă; acum nimic duhovnicesc nu se grăieşte în biserică; chiar aici, în biserică aţi adus piaţa. Dumnezeu vă grăieşte, dar voi, în loc să ascultaţi în tăcere cele spuse, aţi schimbat lucrurile şi vorbiţi de cu totul altceva.” Sf.Ioan Gură de Aur
Biserica este o instituţie divino-umană, în care omul se împacă cu creatorul, cu Dumnezeu, este locul unde omul trebuie să fie şi atunci cînd are o bucurie nu numai atunci cînd are un necaz. Mulţi consideră că a se duce la biserică, este de a da pomelnice, transformînd biserica într-un fel de SRL, care prestează servicii, aici este vina oamenilor care mai apoi şi critică biserica pentru ca are diverse taxe, ori acei care critică sunt acei care nu-i calcă pragul, aşa că ei nu sunt în drept să critice ceea ce nu cunosc. Banul desacralizează biserica dar să fim oneşti nimeni nu te impune să dai bisericii, biserica din totdeauna a existat din acei doi bani ai văduvei.
Vreau să mă opresc mai pe larg asupra „pomelnicului” mulţi considerîndu-l un mijloc magic de a ajunge la Dumnezeu, şi astfel omul în duminici şi sărbători în loc să se axeze la biserică pe rugăciunea personală pentru el şi pentru cei apropiaţi, pune această sarcină exclusiv pe umerii preotului, ori noi fiecare suntem datori să ne rugăm unul pentru altul, ba chiar şi pentru duşmanii noştri. Nu vreau să şterg nici din necesitatea acelui pomelnic, dar atitudinea faţă de el nu trebuie să fie ca faţă de un element magic, mulţi urmăresc cu mare atenţie faptul dacă va citi preotul toate numele încrise în pomelnic sau nu, de parcă dacă preotul nu va citi cu voce acele nume Dumnezeu nu-i va şti... Trebuie să ne schimbăm viaţa, să trăim creştineşte să trecem pe pomelnic şi pe duşmanii noştri, să ne rugăm
şi noi pentru toţi, o frumoasă rugăciune pentru aproapele este aceasta „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte pe robul(a) ta (numele) şi pentru ale lui sfinte rugăciuni iartă-mi păcatele mele.” – această rugăciune aflată de la monahul Rafail Berestov, ne face să ne rugăm pentru aproapele şi să ne smerim, căci spunem „pentru ale lui sfinte rugăciuni”.
Rugăciunea preotului se îndreaptă către toată lumea, el se roagă pentru toţi, însă mulţi îi critică... „S-au dus în nefiinţă, dragii mei, timpurile cînd preoţii răspîndeau bunătate şi înţelepciune prin însăşi pilda lor de cumpătare, fuga de desfrîu, de lux lumesc nemăsurat şi de minciuni puse în slujba politicii! Unii preoţi ai zilelor noastre umblă în cele mai luxoase maşini, folosesc cele mai sofisticate telefoane mobile si trăiesc într-un lux demn de cei mai mari bogătaşi. Preoţii, indiferent cît de mare ar fi sălbăticia tehnologică a zilelor noastre, sigur, nu ar trebui sa meargă calare pe asini, dar ar trebui sa meargă cît mai mult pe jos, sa-i blagoslovească pe toţi cei întîlniţi în cale. Toata lumea din parohia unui preot ar trebui sa-i cunoasca acestuia calea, sa-l respecte şi să-l priveasca cu veneraţie ori de cîte ori îl întîlneşte, ca pe un om al Domnului care propovaduieşte credinţa în Dumnezeu circulînd printre oameni, nu sfidindu-i de la volanul unui automobil luxos.” (Moldova Suverana, 16 martie 2010) E adevărat că pădure fără uscături nu este, dar pînă la urmă preotul este un produs al societăţii în care s-a format şi fiecare poartă vina pentru că el e aşa şi nu altfel, nu aş vrea să-i îndreptăţesc pe preoţi, e bine ca ei să accepte critica şi să nu se uite de pe înălţimea amvonului la oameni, ci să se smerească. „Un preot ar trebui să cunoască numele tuturor enoriaşilor săi, inclusiv pe cele ale membrilor familiilor acestora care nu se prea omoară cu mersul la biserică. Parohul ar trebui, potrivit traditiilor religioase stravechi, să-şi viziteze acasă enoriaşii nu doar cînd umblă cu Boboteaza şi celelalte...” (Moldova Suverană, 16 martie 2010)
Să nu deznădăjduim însă, căci sunt preoţi cu har care emană dragoste faţă de semenii pe care îi păstoreşte, trăieşte cu modestie, preferînd să dea din puţinul lor familiilor nevoiaşe, bolnavilor, bătrînilor sau copiilor. Avem o conducere pe care o merităm şi avem preoţi pe care-i merităm, după starea noastră sufletească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu