Cartea vie - "Arhiereul"

Că să nu treacă fără de folos timpul din vara aceasta, mă impun să mai citesc şi cîte o carte, că de... lenea-i mare cucoană. Recent am citit cartea „Arhiereul” de Ieromonah Tihon, în traducerea lui Mihai Costiş şi-n concepţia grafică şi note de subsol a Ieromonahului Savatie. Poate că ar trebui să mă opresc un pic asupra subiectului cărţii care recunosc mi-a plăcut...

Acţiunea romanului este centrată pe venirea unui arhiereu într-o oarecare localitate, acesta uimeşte chiar din prima zi prin originalitatea păstoririi, căci în loc să vină cu mare fast, intră umil în altar unde mai mulţi preoţi care aşteptau venirea oficială a arhiereului nici nu-l observă, ba din contra mai spun şi bancuri în altar, atunci arhiereul îi mustră şi le spune: „Cît de des ne depărtăm privirile de la Arhiereul ceresc şi le aţintim spre arhiereul pămîntesc” deasemenea adăugînd nişte cuvinte foarte actuale şi astăzi cu toate că cartea se presupune a fi scrisă la începutul secolului XX, citez: „... a venit timpul cînd arhiereii trebuie să-şi scoată mitrele aurite – semnul slavei lui Hristos, şi să-şi bună cununi cu spini, căci mai mult se huleşte astăzi în popor numele Domnului decît se slăveşte.” Ori foarte greu cuvînt însă plin de adevăr se conţine în fraza rostită de personajul principal, numele căruia nu se spune, fiind numit simplu – arhiereul. După cîteva zile de la venirea oficială a arhiereului acesta hotărăşte să facă vizite prin toate bisericile aflate în jurisdicţia sa, merge el merge de la biserică în bisercă, pînă ajunge la biserica părintelui Gherasim, acesta era deosebit de toţi ceilaţi preoţi fiind considerat ciudat, păr.Gherasim îşi ducea cruces slujirii preoţeşti printre azilanţi, persone fără adăpost, sărace şi care o cam dădeau cu băutura. La începutul numirii sale, părintele tot ţinea predici şi îndemna pe oameni să se întoarcă de la patimi şi păcate, într-o zi întră în crîşmă unde începe să propovăduiască, dînd drept exemplu negativ un beţiv care aparent dormea în propria vomă, la sfîrşitul cuvîntării toţi din crîşmă au început a rîde, păr.Gherasim nu a înţeles de ce, atunci o persoană i-a spus că beţivul pe care îl dă drept exemplu este mort, atunci părintele a văzut marea plagă a omenirii.

După acest moment a făcut studii în medicină şi a început să-i lecuiască pe bolnavi, astfel lăsînd la o parte treburile bisericeşti, slujind din ce în ce mai puţin şi mai scurt, biserica a cam lăsat-o de izbelişte. Astfel arhiereul cînd a vizitat biserica păr.Gherasim a înţeles că există o problemă la mijloc, şi-l provoacă la o discuţie în care păr. Gherasim îi povesteşte viaţa sa. La sfîrşitul relatării, arhiereul în loc să-l mustre sau să-l încurajeze dimpotrivă îi spune păr.Gherasim că el a descoperit doar o mică parte din plaga omeniirii, dacă azilanţii aceştia sunt cei mai nefiriciţi după părerea păr.Gherasim, arhiereul îi spune că întreaga omenire e cuprinsă de această plagă. „Care e numele acestei plăgi? Nu are nume. Este cunoscută oamenilor sub mii de nume, însă nici unul nu-i vădeşte esenţa. Manifestările ei sînt numite boală sau viciu. Trăirea ei – durere, chin, lacrimi, vaiete şi gemete, necazuri. Produsul acţiunii ei este numit necurăţie, puroi, tină, putregai, scîrnă. Reflecţia acesteia în domeniul economic se cheamă sărăcie, cerşetorie. Prezenţa în aer, în apă sau mîncare se cheamă infecţie, otravă şi tot ce este mai dăunător. În sfera activităţii mintale, manifestările ei sunt ştiute ca păcat, necinste, rătăcire, fărădelege, crimă, greşeală, iar în sens metaforic – beznă, întuneric, umbră a morţii, somn de moarte. Scopul lucrării ei este omorîrea a tot ce e viu şi descompunerea definitivă, moartea definitivă a universului. Rezultatul acţiunii „plăgii” asupra oamenilor şi vietăţilor se cheamă degenerare spre actul final – moartea. „Plaga” însăşi nu are nume. Poate generaţiile viitoare vor pătrunde tainele ei, îi vor înţelege esenţa şi-i vor da un nume, astăzi, însă, cînd vorbim despre ea, cînd dorim să-i dăm un nume generic, folosim termenul de „Rău”.” După discuţia pătrunzătoare cu acest părinte, arhiereul iniţiază construirea caselor pentru aceşti azilanţi, care sunt implicaţi împreună cu păr.Gherasim în acest proces. Astfel arhiereul porneşte o frumoasă lucrare de păstorire şi de activitate fructuoasă în numele bisericii. Însă romanul se încheie trist, arătînd după spusele arhiereului că ar fi straniu dacă lucrarea sa ar fi lăsată în pace de către satana care şi-a băgat coada. Astfel la o conferinţă pe tema prezenţei harului la cei din biserica de rit vechi în care arhiereul spune că fiecare să fie apreciat după roadele lucrării sale, căci „Adevărata Biserică trebuie să trezească veşnic la viaţă.” acesta este învinuit şi denunţat la sinod.

Citate extrase:

• „Dacă aţi fi lăsat icoana făcătoare de minuni în chipul în care a vădit-o însuşi Domnul, puţin probabil dacă i-ar fi trecut cuiva prin minte să o fure. Aţi îmbrăcat-o în aur, aţi împodobit-o cu pietre scumpe... Şi cui trebuiau toate acestea? Păi, cui trebuiau, acela a venit şi le-a luat.”

• „... cu necazurile trebuie să lupţi şi să te rogi mai tare la Dumnezeu.”

• „Rugăciunea învoioşeşte pe om, îi împrospăteazp mintea...”
• „Creştinii l-au părăsit pe Hristos neîncetînd însă, de a se numi cu numele Lui.”
• „Toţi pesimiştii din lume, în fond, sînt oameni bolnavi.”

• „Ştiinţa este domeniul a ceea ce este explorat şi cunoscut, iar credinţa a ceea ce este necunoscut şi neesplorat.”

• „... oamenii eu uitat cu desăvîrşire de sufletul pe care l-a zidit Dumnezeu şi şi-au inventat un suflet propriu.”

• „... a venit timpul cînd arhiereii trebuie să-şi scoată mitrele aurite – semnul slavei lui Hristos, şi să-şi bună cununi cu spini, căci mai mult se huleşte astăzi în popor numele Domnului decît se slăveşte.”

Cartea se citeşte cu plăcere şi, odată citită, nu mai poate fi uitată.