Mărturisirea credinţei între dragoste şi toleranţă

Scurte idei de la conferinţa ortodoxă din 8 februarie 2009, Chişinău.

Trăim într-o societate democrată sau demono-crată în care parcă fiecare ar trebui să-şi aibă dreptul de a-şi mărturisi credinţa, dar se decoperă că lucrurile nu stau chiar aşa şi atunci noi creştinii ortodocşi suntem acuzaţi ca suntem intoleranţi (vezi cazul din luna decembrie cu menora evreiască, din luna august cu festivalul bibliei organizat de protestanţi), dar oare dacă martirii şi sfinţii mărtirisitori ai credinţei ar fi toleranţi am mai fi avut noi astăzi adevărata credinţă, mulţi lupi răpitori ne învinuiesc că nu avem dragoste... O avem!!! Şi cea mai mare poruncă este să-L iubeşti pe Dumnezeu, dar noi punem dragostea faţă de oameni mai sus decît pe cea faţă de Dumnezeu, deci mai presus de dragoste este adevărul ori dragostea fără adevăr nu există. Nu poţi iubi minciunos, căci ai fi un Iuda, un trădător al credinţei. Lumina ce se pogară de învierea Domnului nostru Iisus Hristos în biserica Învierii din Ierusalim este dovada dată de Dumnezeu acestei lumi, care şi-a făcut zeu din toleranţa şi egalitatea religiilor şi a concepţiilor religioase, unde se află adevărul şi anume în Biserica Ortodoxă. Danion Vasile în cuvîntarea sa a spus că nouă creştinilor ortodocşi ni se cere să fim îngăduitori cu ceilalţi, dar noi ortodocşii nu suntem toleraţi de ceilalţi, de ce imaginile urîte de la TV, pe panouri sunt tolerate iar icoanele şi crucea nu sunt tolerate? Ori un exemplu demn de urmat în mărturisirea credinţei sunt sfinţii părinţi,

Sf.Ierarh Nicolae care i-a dat o palmă lui Arie celui ce a mărturisit strîmb învăţătura bisericii, aceasta este adevărata dragoste, dragostea faţă de Biserica lui Hristos. Ori în ziua de astăzi noi suntem rugaţi să tolerăm pe sectanți şi alţi eretici, aceşti lupi răpitori mascați cu o pseudo-dragoste ne îndeamnă la ecumenism - erezia seculului, ori oare dacă noi mărturisim şi credem cu adevărat nu putem să spunem că şi alţii (alte confesiuni) au dreptate şi poate noi nu avem dreptate - aceasta este toleranţa soră cu erezia. Trebuie să fim fermi în credinţa noastră spunea Sf. Serafim Rose iar dacă credem cu adevărat suntem conform noii accepțiuni a termenului (tolerant) intoleranți. Un intelectual român spunea aşa: "Sunt lucruri care, spiritual vorbind nu se pot tolera unele pe altele: binele nu poate tolera răul, adevărul nu poate tolera minciuna, dreptatea nu poate tolera nedreptatea, freumosul nu poate tolera urîtul, valoarea nu poate tolera nonvaloarea". Dacă-L iubim pe Hristos suntem numiţi fanatici, intoleranţi, habotnici, aceasta este ideia masonică că creştinismul a guvernat lumea prin intoleranţă, ideie adoptată de mulţi, deci suntem prin definiţie intoleranţi căci acel ce crede şi mărturiseşte o credinţă, fiind ortodox nu poate fi tolerant, căci aceste noţiuni se exclud. Deasemenea fratele Danion a adus o frumoasă pildă din viaţa sfîntului Paisie cel Mare, care ilustrează cît de strînsă este lucrarea diavolească cu toleranţa zilelor noastre:

“În Viaţa marelui Părinte al pustiei egiptene, Sfântul Paisie cel Mare (19 iunie) găsim un exemplu viu – cât de uşor se poate pierde harul lui Dumnezeu.

Un ucenic al său mergea odată către oraş să-şi vândă acolo rucodelia sa (obiecte lucrate cu mâinile sale). Pe cale a întâlnit un evreu, care, văzându-i simplitatea, a început să-l ispitească, zicându-i: “Iubitule, cum crezi tu într-un simplu om răstignit, care nu este nicidecum Mesia cel aşteptat? Nu este El acela, ci altul va veni”. Ucenicul, având o minte mai slabă şi o inimă simplă, începu să asculte aceste cuvinte şi ajunse până la a rosti: “Poate că ceea ce spui tu este adevărat”.

Când s-a întors în pustie, Sfântul Paisie şi-a întors faţa de la el şi nu a voit să-i adreseze nici un cuvânt. La urmă, după multe rugăminţi ale ucenicului, Sfântul îl întrebă: “Tu cine eşti? Nu te cunosc pe tine! Acel ucenic al meu era creştin şi avea asupra lui harul Sfântului Botez, dar la tine nu văd aceasta. Dacă tu vei fi fiind cu adevărat ucenicul meu, atunci harul Sfântului Botez te-a părăsit şi chipul de creştin nu mai este în tine”.

Ucenicul îi povesti cu lacrimi convorbirea cu evreul, iar Sfântul răspunse: “Sărace! Ce poate fi mai rău şi mai necurat decât asemenea cuvinte prin care tu te-ai lepădat de Hristos şi de Sfântul Botez? Acum mergi şi plânge-ţi păcatul, căci cu mine nu mai poţi fi; numele tău s-a scris împreună cu cei care s-au lepădat de Hristos, cu care împreună vei fi judecat şi chinuit”.

Auzind această judecată, ucenicul se cutremură şi se aruncă la picioarele bătrânului său, rugându-l să nu-l lepede de la rugăciunile sale. Sfântul, cuprins de milă, se închise în chilia lui şi rugă cu lacrimi pe Dumnezeu să ierte păcatul ucenicului său. Dumnezeu ascultă ruga Sfântului şi îl învrednici de semnul iertării şi milostivirii Sale asupra ucenicului.

Atunci Sfântul îl chemă pe ucenic la sine şi-i spuse: “Copile, vino şi dă slavă lui Hristos Dumnezeu împreună cu mine, căci duhul cel necurat al hulei s-a dus de la tine, iar Duhul Sfânt de la Sfântul Botez străluceşte iar peste capul tău. De acum păzeşte-te, ca nu cumva din lene şi nepăsare duşmanul să te atace iar şi, biruindu-te, să te arunce în focul gheenei”.

Aşa şi noi fraţilor, de multe ori stînd de vorbă cu prietenii, colegi şi rude ne plictisim să le explicăm unele momente mai grele din credinţă, şi spunem că poate şi ei au dreptate, dar prin aceasta, ne lepădăm de Hristos.  Deci în credinţa mărturisită trebuie să fim promţi, deasemenea nu putem tolera păcatul trebuie să spunem prompt NU păcatului, căci se cunoaşte că dacă este o singură uşă nepăzită prin aceea va intra gîndul rău.

Toleranţa trebuie să funcţioneze pînă în clipa în care începe abuzul, şi să înceteze chiar cu riscul de a fi catalogat ca intolerant. Creştin-ortodocşilor li se impune prin toleranţă că toate religiile sunt bune, că toate au acelaşi Dumnezeu, şi nu este aşa, că de ar fi aşa sfinţii părinţi nu ar fi luptat împotriva ereticilor, există canoane care-i dau anatema pe toţi ereticii, deci ereticii sunt minciunoşi şi nu poate să stea adevărul alături de minciună, ereticii trebuie să se lepede de erezie şi abia apoi să fie primiţi în biserică. Ecumenismul este produsul toleranţei, el ne impune să tolerăm minciuna dar oare aşa ne-au învăţat sfinţii părinţi? Să iubim pe eretici? Nu, ci să-i urîm pentru că nu mărturisesc adevărul, îi iubim ca oameni, dar urîm păcatul şi erezia lor, pentru că nu acceptă adevărul unei sfinte şi soborniceşti biserici, iar dacă spunem că-i iubim să ne rugăm pentru ei ca Dumnezeu să le descopere adevărul, aceasta este dragostea faţă de eretici. Iar toţi ereticii sunt daţi anatema de Biserica lui Hristos prin canoanele sfinţilor părinţi, prin anatema biserica nu-l pedepseşte pe eretic, ci vrea ca el să-şi dea seama cît de grav este el bolnav şi vrea ca el să se întoarcă la adevăr şi să se pocăiască.