Credinţa în Dumnezeu apare de obicei în copilărie, ca educaţie din partea părinţilor sau bunicilor, apoi devine un act mistic interesant pentru copil, o lume aparte, cum şi este defapt lumea credinţei, însă cu timpul copilul se maturizează, capătă experienţă şi cunoştinţe, toate acestea îi nasc în minte anumite întrebări şi deci apare îndoiala... Acesta este momentul unei lupte între credinţa infantilă a copilului din noi şi raţiunea omului matur care are mai multe semne de întrebare în privinţa credinţei. Desigur că un astfel de moment este uşor rezolvabil în cazul cînd persoana a avut un act de trăire personală a lui Dumnezeu, o trăire greu de exprimat, una asemenea celei pe care a avut-o Sf.Apostol Pavel în drum spre Damasc, un asemenea moment de trăire a divinului spulberă orice semn de întrebare, căci acel moment face parte din experienţa proprie care nu poate fi contestată de nici un argument din lume. În lipsa unui astfel de moment credinţa noastră se bazează pe experienţa altora, într-un fel sau altul credinţa noastră e luată cu împrumut, e cam la fel cum credem faptul că există Japonia sau girafa cu toată că nu am văzut ţara dată sau animalul dat, nouă ni se prezintă argumente din cărţi, ni se vorbeşte despre ele dar... oricum, noi nu am avut experienţa proprie de a vedea ţara sau animalul dat şi atunci împrumutăm credinţa, certitudinea că există.
Creştinul îşi face mari griji în privinţa faptului de a pune existenţa lui Dumnezeu sub semnul întrebării, dar nu este nimic rău în aceasta, căci la fel se întîmplă şi în domeniul ştiinţei